Cercetătorii carnivorelor mari propun un nou pact de neagresiune între urs şi om.
Dacă urci pe un vârf înalt din Munţii Vrancei, te frapează în primul rând întinderea pădurilor, relieful accidentat şi lipsa aşezărilor umane. Îţi spui apoi că în aceşti codri trebuie musai să locuiască multe animale sălbatice care poate te-ar ataca. Îţi vin în minte poveştile sângeroase cu urşii carnivori de la Braşov sau cu cei ce sfâşie animalele domestice din ogradă. În satele de la munte, convieţuirea dintre urşi şi oameni are o istorie veche, în care conflictele nu au lipsit. Dar pactul de neagresiune a fost propus de muntenii care au înţeles că pădurea este a ursului, că nu urşii vin peste oameni, ci oamenii ocupă terenurile sălbăticiunilor sau îi ademenesc cu oile lor.
Contrar acestei înţelepciuni tradiţionale, noile generaţii de utilizatori ai habitatelor naturale consideră ursul un pericol, o năpastă care le atacă pensiunea de la marginea pădurii. Dar uită deşeurile abandonate în poieni, cursele de ATV-uri, copacii tăiaţi, câinii abandonaţi, firmele de colectare a fructelor de pădure. În acest context, se înfiripă rapid un conflict, amplificat de mass-media. Ce ar fi de făcut? Există speranţe pentru urşi sau civilizaţia noastră îi va scoate treptat din peisaj?
Cu aceste necunoscute am început în 2002, împreună cu alţi cercetători ai carnivorelor mari, proiectele noastre de monitorizare şi optimizare ecologică a ursului din România. Am înţeles astfel că urşii nu sunt nişte fiare sângeroase, am văzut drama ursoaicelor alungate din bârloguri, am auzit urletele de deznădejde şi durere ale urşilor strangulaţi de laţurile puse de braconieri. Am fost adesea înduioşaţi de insistenţa ursuleţilor orfani care căutau apropierea de noi, de teama lor de a nu fi lăsaţi singuri.
Nicio specie sălbatică nu a fost atât de prezentă în ultimii ani în atenţia opiniei publice precum ursul. La emisiunile de ştiri, am văzut urşi traversând şosele, răscolind în pubele, pozând pentru turişti străini; vedem reportaje despre urşi păgubitori şi despre cei criminali. Pe de altă parte, vedem frecvent secvenţe cu ursuleţi orfani salvaţi de oameni cumsecade, care-i hrănesc cu biberonul şi dorm cu ei în pat.
„Urşii sunt prea mulţi, este depăşit optimul ecologic, deci câteva sute, sau poate mii, dintre ei ar trebui împuşcaţi“ – spun unii specialişti din Regia Naţională a Pădurilor sau reprezentanţii unor asociaţii de vânătoare. „Cifrele oficiale sunt exagerate intenţionat, pentru a se aproba cât mai multe permise de vânătoare, în realitate nu sunt nici jumătate din aceste cifre“ – susţin unele asociaţii de conservare a naturii. Pe baza unor rapoarte primite de la ONG-uri, Comitetul Știinţific al UE a recomandat în anul 2003 interzicerea importulul de trofee de urs din România în ţările UE.
Deocamdată, se practică un compromis: pe baza derogărilor de la statutul conferit de legislaţia europeană şi naţională, se vânează anual cam 300 de exemplare.
În trecut, efectivele de urşi din România au variat în limite largi. În Evul Mediu, când pădurile ocupau peste 40% din teritoriu, urşii erau numeroşi. Moş Martin şi-a dobândit un loc aparte în folclorul şi mitologia naţională. Ritualuri legate de urşi, cum ar fi dansul urşilor din preajma Anului Nou, se păstrează până în zilele noastre la Vintileasca, în Vrancea, şi în sate izolate din Bucovina.
După 1990, vânătoarea şi regimul armelor au devenit mult mai permisive, cazurile de braconaj s-au înmulţit, astfel că, potrivit recensămintelor oficiale, acum avem în România 6.500 de urşi, ce trăiesc în întreg lanţul Carpaţilor, inclusiv în Munţii Apuseni. Ei reprezintă cam 40% din populaţia de urşi a Europei, un motiv de mândrie naţională. În orice publicaţie de propagandă a României, acest record exotic e menţionat alături de Dracula şi celebritaţile din sport si artă.
Sursa natgeo.ro
