Ursul brun din tara noastra (ursul brun eurasiatic, Ursus arctos arctos L.) apartine phylumul-ului Chordata, Subphylum Vertebrata, Clasa Mammalia (mamifere homeoterme cu corpul acoperit cu par, care nasc pui vii pe care-i hranesc cu lapte produs de glandele mamare), Infraclasa Eutheria (mamifere placentare la care embrionul se dezvolta complet in interiorul uterului, datorita existentei placentei), Ordinul Fissipeda (mamifere carnivore cu dinti cu varfurile ascutite, care au canini foarte dezvoltati, remarcandu-se si prezenta carnasierelor), Suprafamilia Canoidea (fisipedele cu picioarele lungi, terminate cu gheare neretractile, cu osul penial prezent si dezvoltat), Familia Ursidae (carnivore mari, greoaie, cu mers plantigrad, gheare foarte puternice si coada scurta).
In cadrul Familiei Ursidae sunt incluse sase genuri (Ursus, Melursus, Helarctos, Tremarctos, Selenarctos si Ailuropoda) incluzand mai multe specii cum ar fi: Ursus arctos, Ursus americanus, Selenarctos tibetanus, Ursus maritimus, Helarctos malaysus, Melsurus ursinus.
Arealul speciei si efectivele
Ursul brun se intalneste cu anumite subspecii in Europa, America de Nord si Asia, fiind specia cu arealul cel mai extins dintre Ursidae. Ursul brun popula intreaga Europa, insa in ultimele secole a disparut din majoritatea regiunilor. Printre cauzele disparitiei ursului brun se numara cresterea numerica a populatiei umane, fragmentarea habitatelor, dezvoltarea agriculturii si vanatoarea excesiva. Astazi, efectivele europene se ridica la circa 14000 de exemplare, exceptand Rusia, avand habitatele pe o suprafata de peste 800000 km2. In Romania efectivele de urs brun se ridicau la circa 5600 exemplare, reprezentand 40% din efectivele europene (Mertens si Ionescu, 2000). Acest efectiv depaseste usor optimul ecologic calculat de autoritatile cinegetice, care este de 4800 exemplare. Ursii se intalnesc in zonele de munte (93% din populatie) si deal (7% din populatie), in Romania densitatea medie fiind de 8 ursi/100 km2.
Efectivele de urs au fluctuat in timp datorita faptului ca este o specie de mare interes cinegetic. Dupa cel de-al doilea razboi mondial ursul a fost vanat intens, ajungand la 860 de exemplare in anii ‘50. Din acel moment, dintr-o combinatie de motive politice si ecologice, specia a devenit mai ocrotita, fiind protejate femelele cu pui si barloagele (Mertens si Ionescu 2000). Intre anii 1970-1975, pe fondul permiterii vanatorii de trofee cu strainii, efectivele au fost micsorate cu 20%. Dupa aceasta perioada vanatoarea a fost restrictionata si a devenit un apanaj al nomenclaturii comuniste. Acest fapt a fost benefic speciei pana la un moment dat, deoarece efectivele au crescut cu mult peste nivelul optim (8000 exemplare in 1988) aparand tot mai des conflicte om-urs (ursii gunoieri, conflicte cu ciobanii, agricultorii, apicultorii etc.).
Dupa 1990 cazurile de braconaj s-au inmultit, vanatoarea a devenit mai permisiva, astfel ca efectivele au ajuns azi la circa 5600 de exemplare. Specialistii apreciaza ca in Romania populatia de ursi este numeric stabila.
Estimarile realizate de administratorii speciilor de interes cinegetic din judetul Vrancea (Directia Silvica Vrancea si AJVPS Vrancea) arata ca in zona montana si deluroasa, in 2002 erau circa 304 exemplare de urs. Numarul lor este aproximativ stationar, existand putine diferente intre anii 2000 si 2002, populatia crescand foarte usor de la 298 exemplare in 2000 la 304 exemplare in 2002. Dintre acestia, circa 81 de ursi se afla pe teritoriile fondurilor de vanatoare administrate de AJVPS Vrancea.
Biologia ursului
Marimea ursilor este un subiect mult discutat si controversat. In mod normal marimea se apreciaza in termeni de greutate, care este un parametru dificil de analizat din cauza variatilor individuale in inaltime, grosime a blanii, statura fizica, pozitia observatorului si nivelul de stress. Pentru un ochi neantrenat ursul pare mare, insa realitatea a demonstrat ca oamenii au tendinta de a exagera marimea oricarui animal, cu atat mai mult a unuia care are reputatie de „urias”. Datele de biometrie variaza in literatura, lucru normal deoarece esantionul analizat este diferit. In continuare vom prezenta datele biometrice dupa cele mai recente lucrari.
Inaltimea la umar, la urs matur, masurata de la talpa la punctul cel mai inalt al umarului, este cuprinsa intre 90-150 cm. Inaltimea in picioare, la greaban, este de pana la 250 cm (100-135 cm la masculi si 150-200 cm la femele). In general masculii sunt mai mari decat femelele. Lungimea ursilor este masurata de la varful nasului la varful cozii, fiind apreciata ca fiind de 150-165 cm la femele si 170-200 cm la masculi(Mertens si Ionescu, 2000).
Diferentele intre greutatea indivizilor din acelasi habitat sunt cauzate de starea de sanatate a individului, varsta, sex, abilitatea de a localiza hrana si de a digera anumite alimente, abilitatea de a surmonta efectul antropizarii habitatului. Pot aparea si fluctuatii sezoniere ale greutatii individului, toamna (inainte de intrarea in barlog), ursii avand o greutate mult mai mare decat primavara (iesirea din barlog). Estimarea greutatii ursilor este determinata in general la exemplarele vanate si la imobilizarea in vederea efectuarii de cercetari.
Greutatea medie a ursilor din Romania este de 100-200 kg la femele si 140-320 kg la masculi (Mertens si Ionescu, 2002).
Coloritul ursilor este foarte variabil chiar si la acelasi individ. Astfel apar schimbari in coloratie datorita trecerii intr-un alt stadiu de maturitate si datorita schimbarilor sezoniere. In aprecierea coloritului blanii pot aparea erori din cauza diferentelor de lumina sau a unghiului din care privim animalul.
In mod normal se schimba doar coloritul blanii protectoare (puful), exteriora, cea de dedesubtul acesteia ramanand neschimbata (subparul, spicul sau jarul). Pot exista diferente intre coloritul blanii protectoare si cea de dedesubtul acesteia. In cazuri foarte rare se pot intalni ursi albinosi in diferite grade (de exemplu un urs negru american partial albinos a fost observat in Wyoming in 1948).
In Romania culoarea predominanta este brun deschis pana la brun inchis, puii putand avea un guler alb care dispare dupa primul an de viata. Dupa Micu 1999, cele mai des intalnite culori sunt: brun sau castaniu (41%), brun deschis sau brun cu tenta aurie (15%), brun inchis sau ciocolatiu (39%) si brun cenusiu sau cu tenta de gri (5%).
Lungimea firului de par variaza in functie e de anotimp, cea mai mare fiind in perioada decembrie – aprilie/mai si cea mai mica in perioada iulie-septembrie. Lungimea parului de iarna este de 8-9 cm pe spate si 10-12 cm pe greaban, iar cea a parului de vara de 4-6 cm.
Temperatura fiziologic normala a corpului este de 36,5 – 37,5 oC, variind in functie de activitate si de individ. Temperatura corpului se estimeaza rectal la imobilizare, totusi apar diferente fata de normal datorita stresului la care sunt supusi. Temperatura corpului scade usor noaptea, sau atunci cand sta fara a avea activitate, in zilele reci. In timpul somnului de iarna temperatura poate scadea pana la circa 32 oC.
Ursii, ca toate mamiferele, trebuie sa-si mentina o temperatura constanta a corpului. Blana este un izolator foarte bun in timpul iernii, mentinand o temperatura constata. Albedoul scazut al blanii faciliteaza acumularea caldurii de la soare. Ursii nu au glande sudoripare, reglajul termic si hidric realizandu-se in special prin:
• Ramanerea in barlog in timpul zilelor inourate si reci;
• Echilibru intre consumul energetic si hranei ingerata;
• Disiparea caldurii prin intermediul buzelor, nasului, labelor si a zonelor acoperite slab cu blana (fata, urechi, nas, zona interdigitala);
• Muschii din spatele gatul sunt traversati de vase de sange importante care actioneaza ca un radiator;
• Indepartarea degetelor;
• Bai;
• Bai de noroi si praf.
Ursii traiesc circa 25 – 30 ani, fiind din acest punct de vedere animale de longevitate medie. In general varsta se apreciaza dupa numarul inelelor de crestere a cementului din premolarul 1 (cementum annuli), dar aceasta tehnica invaziva este greu de aplicat.
Varsta ursilor poate fi clasificata pe clasele de varsta ale ursilor (Micu 1999): clasa 0 (pui), clasa I (2-5 ani sau juvenili), clasa II (5-10 ani sau foarte tineri), clasa III (10-15 ani sau tineri), clasa IV (15-20 de ani sau maturi) si clasa V (20 de ani si peste).
Somnul de iarna
La sfarsitul toamnei, dupa ce ursii au acumulat suficient tesut adipos pentru somnul de iarna, acestia intra in barlog. Somnul de iarna dureaza 3-6 luni.
Barlogul este sapat in sol sau este amenajat in cavitati naturale, sub stanci. Unii ursi pot ramane activi tot timpul anului in conditiile in care gasesc hrana suficienta. Acest comportament este incurajat si prin momirea acestora la ursarii.
Durata somnului este direct proportionala cu cantitatea de grasime acumulata pe timpul toamnei si invers proportionala cu cantitatea de hrana disponibila pe timpul iernii. Somnul de iarna este o adaptare la lipsa de hrana din acest anotimp. Pe timpul somnului de iarna activitatea cardio-pulmonara se reduce simtitor, temperatura corpului scazand la 29-340C. Ciclurile respiratorii sunt intrerupte pentru circa 4 minute dupa 5-10 cicluri consecutive.
O adaptare foarte importanta este reciclarea ureei, azotul din urina fiind folosit pentru recompunerea de aminoacizi. Proteinele rezultate din asamblarea de aminoacizi constituie unul din principalele elemente nutritive pentru organism.
ECOLOGIA SOCIALA
Organizarea sociala si teritoriile
Se cunosc putine aspecte despre organizarea sociala a ursilor, datorita dificultatilor care le implica cercetarea indelungata a comportamentului etologic. Relatiile intre indivizi, in special adulti se bazeaza pe evitarea reciproca, cu exceptia perioadei de imperechere. Masculii se disperseaza dupa ce devin maturi, femelele stabilindu-si teritoriul in interiorul sau in apropierea teritoriului mamei. Teritoriile se suprapun, mai ales in zonele de concentratie mare a hranei, fiind citate cazuri in care se aduna pana la 80 de ursi pe un habitat de cateva sute de hectare (exemple citate de Mertens si Ionescu, 2000 in zonele Dealul Negru-Bistrita si Domnesti-Arges, cu zone de livezi inconjurate de paduri bogate).
Marimea teritoriilor la masculi si femele variaza in functie de zona, accesibilitatea hranei si densitatea populatiei. Cele mai mari teritorii la masculi le au ursii bruni nord – americani, cu 3757 km2 in Yellowstone, iar cele mai mici cei din centrul Suediei si Croatia, 128 km2. Femelele au teritorii mult mai mici, de exemplu cele din centrul Suediei si Croatia ocupand un teritoriu de 58 km2. Masculii in dispersie folosesc suprafete foarte mari, de pana la 12000 km2 in Scandinavia.
Reproducerea
Ursul brun ajunge la maturitate sexuala la varste ridicate, astfel ca datele indica faptul ca femelele dau nastere primilor pui la 4-6 ani si au un numar mediu de 2,4 pui. Ursul este o specie poligama, un mascul putandu-se imperechea cu mai multe femele in perioada de reproducere (mijlocul lunii mai – inceputul lunii iunie). Dupa fertilizare, embrionul se dezvolta pana la stadiul de blastocist, apoi dezvoltarea este sistata pana la sfarsitul lunii noiembrie, cand are loc implantarea si incepe dezvoltarea embrionului. Perioada efectiva de gestatie este de 6-8 saptamani, iar femela da nastere la 1-4 pui.
Puii se nasc in barlog in perioada somnului de iarna, in lunile ianuarie-februarie. Nou nascutii cantaresc in jur de 0,5 kg si cresc foarte repede, acumuland pana la 70 g/zi datorita laptelui nutritiv al ursoaicei. Puii parasesc barlogul in aprilie-mai, si raman singuri in al doilea an de viata. Ursoaica reia ciclul reproductiv dupa ce puii devin independenti, deci dupa circa 2 ani.
Dieta
Dieta ursilor este de tip omnivor, fiind reflectata de dentitie. Ursul brun are canini puternici, folositi pentru aparare, omorarea prazii dar si dezmembrarea carcaselor. Premolarii mici si postacarnasierii prezinta zone mari de contact si sunt asociati cu o dieta constand in principal din hrana vegetala si nevertrebrate. Ierburile si mugurii sunt consumati cu precadere primavara sau la inceputul verii. Vara si la inceputul toamnei consuma ciuperci si fructe (zmerura, mure, afine, mere, prune si pere). Toamana tarziu, dar si iarna, ursii consuma ghinda si jir. Insectele, in special Hymenopterele (furnici, albine, viespi) pot constitui sezonier o sursa de hrana importanta, in special datorita proteinelor pe care le contin.
Datorita gradului ridicat de asimilare si valorii nutritive ridicate, ursul prefera carnea obtinuta prin pradare, din carcase, animale salbatice sau de la punctele de hranire.
